Follow by Email

Despre Taize si Intalnirea Europeana de Tineret -Berlin 2011-2012

Una dintre cele mai populare destinaţii de vacanţă din ultimii 20 de ani pentru tinerii români pasionaţi de cultură şi de spiritualitate a fost şi a rămas mănăstirea ecumenică de la Taizé.

Poreclit cu tandreţe de participanţi un fel de “Woodstock religios”, sătucul din centrul Franţei adună în fiecare vară pe colina sa zeci de mii de tineri din bisericile creştine istorice. Fără predici bombastice sau moralizatoare, călugării de la Taizé, ei înşişi provenind din diferite ţări, confesiuni sau tradiţii, reuşesc acolo unde de multe ori şcoala şi societatea eşuează: să-i responsabilizeze pe adolescenţii teribilişti şi să-i deschidă spre dialogul intercultural. Timp de o săptămână, tineri din întreaga lume muncesc, discută, învaţă şi se roagă împreună în spiritul unei toleranţe pe care arareori o regăseşti în lumea reală.

Întemeietorul ei este fratele Roger Schutz, figură iconică a secolului al XX-lea, apropiat al Maicii Tereza, alături de care a vizitat leproşi, a colindat ţările din Africa şi Orientul Mijlociu transformate în câmpuri de luptă şi în locuri ale foametei şi disperării. Totul a început în anul 1940, când, la vârsta de 25 de ani, Roger a părăsit Elveţia, ţara sa natală, pentru a se stabili în Franţa. Când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, el s-a angajat împreună cu câţiva prieteni într-o acţiune pe cât de umanitară, pe atât de periculoasă: salvarea celor care încercau să fugă din zona franceză ocupată de nemţi. Tânărul Roger a cumpărat o casă de mult abandonată în micul sat Taizé şi, alături de sora sa Geneviève, a început să primească refugiaţi, în cea mai mare parte evrei. În toamna anului 1942, un ofiţer francez i-a avertizat că activităţile lor fuseseră descoperite şi că trebuiau să părăsească fără întârziere Franţa. Până la sfârşitul războiului, Roger a trăit la Geneva.

S-a întors la Taizé în 1944 cu un grup de prieteni alături de care a pus bazele unei comunităţi monastice. În 1945, un tânăr avocat din regiune a creat o asociaţie care să se ocupe de copiii care îşi pierduseră părinţii în război. El le-a propus fraţilor să îi primească pe câţiva dintre ei la Taizé. Simţind că o comunitate de bărbaţi nu putea avea grijă aşa cum trebuie de copii, fratele Roger i-a cerut surorii sale Geneviève să revină la Taizé pentru a se ocupa de aceştia. Duminica, fraţii îi primeau de asemenea pe prizonierii de război germani care erau închişi într-un lagăr din apropiere.

Treptat, alţi tineri au sosit pentru a se alătura grupului iniţial şi, în ziua de Paşte a anului 1949, şapte dintre ei s-au angajat să trăiască pentru toată viaţa în celibat şi într-o viaţă comunitară în cea mai mare simplitate. Fratele Roger însuşi fiind protestant cu simpatii catolice şi ortodoxe, la mănăstirea din Taizé au fost primiţi să depună voturile monahale bărbaţi din bisericile creştine istorice. Cu timpul, acest spaţiu al dialogului şi al reconcilierii a devenit o adevărată Mecca pentru tinerii din toată lumea. Acum, mănăstirea are mai bine de 100 de călugări de diverse naţionalităţi, iar numărul pelerinilor ajunge în perioada verii la 5.000 pe săptămână.

Din nefericire, fratele Roger a murit pe 16 august 2005, la vârsta de 90 de ani fiind asasinat de o femeie din Iaşi chiar în timpul rugăciunii de seară. A fost înmormântat în curtea vechii biserici din sat, iar mormântul său cu o cruce simplă de lemn pe care scrie doar “Frere Roger” a devenit loc de pelerinaj. Iarna, între Crăciun şi Anul Nou, comunitatea de la Taizé se mută într-un mare oraş european care devine el însuşi pentru câteva zile centru al ecumenismului. Dacă astă-iarnă zeci de mii de tineri pelerini s-au adunat la Poznan, în decembrie 2010 ştafeta va fi preluată de capitala Germaniei, Berlin.

Dincolo însă de datele istorice, Taizé-ul este o stare de spirit. Dacă vedeai prin Bucureşti un tânăr care atunci când îl călcai pe picior în autobuz nu te trata cu înjurătura “regulamentară”, ci îţi zâmbea de parcă i-ai fi făcut o favoare, puteai fi sigur că omul acela fusese de curând la Taizé. Nicăieri nu se învaţă mai bine amabilitatea, bucuria necontrafăcută, disponibilitatea de a fi util şi mortificarea egoului. Şi asta se întâmplă pe scară largă, fără a fi nimeni spălat pe creier sau “reeducat”.

Pur şi simplu, la Taizé toată lumea este atentă la nevoile celuilalt. Acolo a fi civilizat este natural. Până şi românii stau cuminţi la coadă şi fac munci cot la cot cu ceilalţi tineri. Puştii se înghesuie la spălatul vaselor pentru că se termină cu o bălăceală în lege. Chiar şi curăţarea toaletelor se face cu nobleţe. Tinerii români care au fost la Taizé rămân cu amintiri de neşters. Cei care au prins Taizé-ul pe la începutul anilor ’90 nu pot uita cafeaua cu lapte şi pâinea cu unt cu care ne servea chiar fratele Roger. Fără a fi un teolog sofisticat care să-ţi dea “cuvinte de învăţătură” memorabile, fratele Roger era starea de graţie întrupată. De o căldură vibrantă, el emana lumină şi o infinită dragoste. Părea că nici un fir de praf nu ar îndrăzni să se aşeze pe el. Cu chipul blajin al unui bunic spunea poveşti despre lumi de mult apuse, dar nu cuvintele lui erau importante, cât sentimentul pe care ţi-l dădea acest moşneag plăpând: că eşti un “copil” ocrotit şi iubit. Lecţii de teologie numite „introduceri biblice” se fac în fiecare zi pe grupe de vârstă, cu mai mulţi călugări. Copiii la Olinda, cei de 14-15 ani studiază cu fraţii mai tineri, cum e Maxime care predă pe ritm de hip-hop, iar cei mai mintoşi, “premianţii” Taizé-ului, învaţă cu fratele John, unul dintre cei mai mari teologi pe care i-a dat epoca modernă. De trei ori pe zi bat clopotele şi orice activitate încetează pentru a face loc rugăciunii cu cântece în toate limbile pământului. Rugăciunea e formată din cântece repetitive, foarte uşor de învăţat, provenind din slujbele catolice şi ortodoxe sau compuse pe fragmente din Psalmi.

Unul dintre susţinătorii fervenţi ai pelerinajelor tinerilor ortodocşi la Taizé a fost părintele Galeriu. De fapt, multă vreme „centrul operaţional” al Taizé-ului în România a fost Biserica Sfântul Silvestru, unde acesta a fost preot paroh. De fiecare naţiune răspunde un călugăr. Românii nu-l vor uita niciodată pe fratele Joao, portughezul care vorbea desăvârşit “română” şi “moldoveneşte”. Frumos de pica, un “african” blond cu ochi albaştri (se născuse în nu ştiu ce ţară din Africa pentru că tatăl lui fusese diplomat), Joao mai avea puţin şi devenea cetăţean român. Era pus la punct cu toată situaţia politică din ţară, cu rezultatele echipelor de fotbal româneşti, asculta Phoenix , îşi făcea cruce ca ortodocşii şi ştia pe de rost poezii de Nichita (“Lecţia despre cub” îi plăcea foarte tare). Taizé-ul a rămas mai gol şi mai trist când Joao, nemângâiat după moartea fratelui Roger, a părăsit mănăstirea. Ne mai scriem mailuri din când în când şi ştiu bine că iubirea lui pentru România a rămas neschimbată. Acum de pelerinii români se ocupă un englez foarte simpatic care se prezintă glumeţ parafrazând celebra replică a lui Bond: „My name is James. Brother James”.

Cei care au călcat vreodată în viaţa lor pe la Taizé se comportă cu totul altfel decât restul românilor. Ca într-o confrerie secretă folosesc un limbaj numai de ei ştiut din care nu lipsesc expresii precum “eşti agresiv ca un go to bed” (go to bed = persoană care face la Taizé cea mai hulită muncă, aceea de a da stingerea şi a trimite toată tabăra la culcare), “se cântă Laudate înseamnă că s-a deschis Oyak-ul” (Oyak se numeşte “cârciuma” mănăstirii, iar “Laudate Dominum” este ultimul cântec de la rugăciunea de seară), “solo la sed nos alumbra” (“numai setea ne călăuzeşte”, fragment din cântecul „De noche”, expresie valabilă în diverse momente, dar cel mai mult atunci când mergem în gaşcă la o bere), “De ce taci? Eşti la liniştiţi?” (din grupul de “liniştiţi’ fac parte cei care aleg să petreacă o săptămână în meditaţie) sau “cum să facem autostopul, unde te crezi, la Cluny” (Cluny este cel mai apropiat oraş, locul favorit de evadare al pelerinului taizeist, iar autostopul, “mijlocul” de deplasare al aceluiaşi pelerin evadat).

Ca o răzbunare a istoriei, Taizé-ul este situat în imediata apropiere a celei mai mari abaţii catolice din Evul Mediu, cea de la Cluny, care a fost rasă de pe faţa pământului de revoluţionarii francezi. Asta pentru că Dumnezeu e un “tip” cu simţul umorului. Ironia divină face ca tocmai în cea mai atee ţară din Europa (mulţi francezi au pierdut până şi “exerciţiul” de a-şi boteza copiii), un elveţian să fi pus bazele unei mişcări care, fără a-şi “însuşi” pe nimeni, a devenit un “focar” de unde anual zeci de mii de tineri se întorc la casele lor “infectaţi” cu dragoste şi toleranţă.



Sursa : COTIDIANUL.RO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu